încă scriu despre puștiul care a găsit
un șarpe în pădure
și i-a căutat picioarele ascunse
însă aceste rânduri înseamnă tot mai puțin
pentru adultul copleșit de târât.

am alunecat
și apoi mi-am descheiat șiretul.
am secat un ocean
doar să aflu că setea-i de foc.

razele dimineții mi se pun în farfurie
parcă așteptând ca palmele să-mi formeze o prismă
însă le întind ca la friptea
cu speranța că prietenul cel mai bun să lovească
dar acesta joacă ruleta rusească
cu anxietate în loc de gloanțe.
mașinăria în care sunt prins
consumă fără să se sature
ce rost ar avea să mă ofer întru totul?

doar câte puțin
din partea dreaptă
ca o operație bizară
de apendicită.
însă la un moment dat
va trebui să mă opresc
să nu depășesc limitele
simetriei imperfecte.

ca atunci când păianjenul
a țesut prea multă pânză
să-și prindă umbra
ce o lăsa grav
peste perete.